Spitalul (22)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și  în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.

Pe Lazăr îl apucă un dor nebun de „afară să plece să vadă mutrele cunoscute, să se ducă acasă pentru câteva minute, să-i întâlnească pe cei cu care se obișnuise pe vremuri și de care dorise în zadar să scape — majoritatea erau în diferite posturi aici în spital acum — , s-o regăsească pe Amarilli. Să-și vadă depozitul de lemne. Să treacă pe la Vancu, să controleze dacă Stein i-a dus acolo o parte din bani. O! Erau atâtea de făcut încât nici n-ar fi reușit să le îndeplinească pe toate, știa că nu-i este permis să lipsească în momente hotărâtoare prea mult

— evenimentele se precipită într-un asemenea hal încât n-ar fi deloc înțelept să…

Dar de plecat trebuia să plece. Și nu mai târziu! Acum! încuie în sertar câteva plicuri voluminoase pe care deștepții de funcționari și-au găsit să i le transmită prin secretară, apoi se

răzgândi și-și luă toți acești bani cu el. Peste câteva clipe află că nimeni nu mai poate să ajungă la domnul administrator general decât prin intermediul acestei nesuferite secretare, se gândi câteva clipe, n-avea ce-i face, va trebui să cugete și asupra acestui subiect. În fond, era simplu: n-avea decât s -o dea pe individă afară și să-și pună în loc un om de încredere, dar pe cine? în cine să mai ai încredere în asemenea vremuri? Și mai ales o femeie… Dar nu era timp de pierdut, cu cât va sta individa asta mai mult, cu atât va ști mai multe și nu va ști numai ea ci și alții vor… Nu era timp de pierdut, dar Lazăr nu mai avea răbdare, să se ducă totul dracului, acum el trebuia să plece în oraș, să plece și pe urmă o să mai vedem. Măcar pentru o oră să plece.

Alții cum pot să lipsească nu o oră, ci o viață? Alții cum pot să trăiască aș a cum vor ei, fără să se teamă mereu că întârzie de cine știe unde? Toți nebunii ăia ai orașului care toată viața au visat și care totu și n-au dus-o chiar atât de rău… Ca Fitacek, de pildă… De ce nu e doctorul Fitacek în spital acum? Că-i doctor, nu? Dar Fitacek, după ce a trăit o viață așa cum a trăit, acum mai e și obosit pe deasupra. A stat o viață în Lugoj și a obosit să-l mai intereseze mările… Camera lui cu vederi din toate porturile lumii i se pare neîncăpătoare. Vrea un loc cu adevărat liniștit. Caracas în Venezuela se spune că are cea mai bună climă. Mereu primăvară. Dar și asta e nu știu cum pentru gustul lui Fitacek. Sigur, domnul doctor î și poate permite să fie nemulțumit tot timpul! Are tupeu! Domnul doctor studiază granițele și vecinii Venezuelei. Ca să se decidă pentru Noua Zeelandă. Acolo, se spune, n-au ajuns alarmele aeriene. Dar e departe… Nici Noua… asta, cum îi zice? Nici asta nu-i destul de bună pentru el. E departe dar în realitate motivul e cu totul altul: e departe de Lugoj. E departe de Lugoj. Și atunci, domnul doctor, sporovăind nopți întregi cu oricine vrea să- l asculte, declară că s-a oprit asupra unui oraș imaginar dintr-o insulă imaginară. Povestește despre ea tuturor și… și dispare. Apoi sosesc scrisori cu ștampile bramburiste care atestă că s-ar fi mutat acolo.

Fitacek cum are timp să dispară?

Dar Lazăr cum? Și cum să iasă, admi țând că va pleca? Dar bineînțeles că va pleca. Dar cum să iasă? Parcă ar fi asta problema… Păi, și asta-i o problemă! Se pare că singurul ștab care nu poate să iasă este tocmai el. Sau poate că și el ar putea să plece de acum. Numai că nu dorea să riște o umilire ca data trecută. Lucrurile astea se află chiar mai repede ca avansările. Cum să facă?

Secretara îi mai aminti ceva despre un buletin informativ al celor mai importante evenimente pe care-1 ceruse domnul administrator general, un fel de sinteză a celor ce se întâmplau, pentru ca să afle și Lazăr pe ce lume se află și asta nu după ultimul muribund din cea mai prăpădită cameră a contagioșilor gravi. Secretara tot vorbea și el nu pricepea clar ce-i tot îndrugă proasta aia, era clar că ceva nu se poate, că o clauză și două articole ale regulamentului de ordine interioară stipulau cu precizie ceva ce era în contradicție cu acest cerut buletin informativ. Se vor rezolva! Toate se vor rezolva! Acum n-are nici timp și nici chef pentru așa ceva. Mai târziu!

Dar cum să iasă? Hotărî să plece până la poartă și să se orienteze la fața locului. Ezită s-o anunțe pe secretară că pleacă. S -o anunțe totu și? Dacă-1 caută domnul… N-o anunță nimic! Dar îl întrebă ea ce să spună dacă întreabă cineva de domnul administrator general. Să spună… să spună… O s-o .sune el peste câteva minute.

O luă spre poartă.

Abia apuca să răspundă la saluturi. Se simțea ca un general care trece prin cazarmă. În sfârșit general!

Un general care nu știa dacă santinela îl va lăsa să treacă. Asta și în armată e așa: santinela nu-1 lasă decât pe caporalul de schimb să se apropie. Să caute deci un caporal. Stein ar fi cel mai potrivit acum. Ăsta ar ști să-1 sfătuiască.

În fața cabinei portarului era lume multă. Și în stradă și în curte. Poarta mare de fier era închisă și cei ce voiau să iasă trebuiau să treacă tocmai prin acea cabină. Tarabele cu mărunțișuri mai erau la locul lor, dar nu se vedeau cine știe ce clienți care să le asalteze.

Santinelele lipseau.

— Poftiți! Faceți-i loc domnului administrator general!

Personal portarul se grăbi să-i vină în întimpinare.

— Ieșiți, domnule administrator general? Lazăr simți cum celălalt îi bagă un plic în buzunar.

— Mă duc până dincolo. Poate că mă mai reped și până în oraș. Văzu cum și alții se grăbesc să-i vină cu bacșișuri în apropiere. Era prea de tot! Nu, domnilor, vă rog! Dacă aveți să-mi spuneți ceva poftiți pe la biroul meu! Sau lăsați mesajele dumneavoastră la secretară!

— Nu-1 deranjați pe domnul administrator general! Dânsul este foarte ocupat acum!

Știți bine că numai cu o oră în urmă a avut o convorbire foarte importantă cu domnul Comandant. Nu vă dați seama câtă treabă îl așteaptă…

— Unde-s santinelele?

— N-avea rost să le mai lase aici. Acum strada e rechiziționată până la parc. Au făcut o barieră acolo și stau de strajă lângă ea.

În fața spitalului staționau mai multe salvări. Dacă ar lua o mașină ar putea să treacă poate mai ușor de bariera aia. Cu toate că probabil că nu l-ar mai opri nimeni. Dar nu era indicat să riște. Un eșec în clipa aceea, ar fi fost cu atât mai dureros.

— Care plecați în oraș? se interesă el pe la șoferi.

Nu se înghesuiră. Probabil că au afacerile lor, gândi Lazăr și le e frică să nu-i deranjez. Până la urmă se găsi totuși unul cu o birjă pe care era zugrăvită o cruce roșie. Era un atelaj destul de caraghios.

Din clipa în care domnul administrator general se instală în birjă, surugiul începu să-i facă o curte îndrăcită. „Desigur dorește ceva de la mine, își spuse Lazăr, vom vedea în curând ce. Acuma, dacă tot m-a luat, ar fi un nătărău să nu încerce să-mi intre sub piele…“ Dar tipul nu era nătărău deloc.

Lazăr se gândi să mai treacă ș i pe la secția lui Penescu, până la urmă tot va trebui să se ducă și acolo, dar îi era frică să nu-1 piardă pe individul ăsta cu birja lui caraghioasă. Așa că își stabili un itinerar economicos pentru a nu lipsi prea mult din spital. E drept că birja scurta drumurile, dar totuși…

Bariera. O santinelă cu pușca în spate veni să-i ceară lui Lazăr permisul de ieșire.

— Ce faci, mă? îl luă la rost birjarul. Îl legitimezi pe domnul administrator general?

— Ordinu-i ordin! Eu fără permis nu vă pot lăsa să treceți!

— De când trebuie să aibă șefii permis pentru a trece? la du-te și întreabă-ți sergentul!

Flăcăul îl ascultă și peste câteva clipe apăru împreună cu un sergent de o vârstă cu el, care se grăbi să iasă dintr-o casă, încheindu-se din fugă la tunică.

— Să trăiți, dom administrator general! Băieții ăștia-s tot în cazarmă, n-au de unde să vă recunoască…

Bariera fu ridicată și trecură. Peste câteva clipe birjarul se întoarse pe capră și începu să râdă fericit:

— I-am dus, dom’ administrator general! I-am dus, ce mai?

— Cum așa?

— Păi, pe dumneavoastră nu vă puteau opri, dar pe mine da.

— Tu erai cu mine.

— Da, dar n-aveau dreptul să mă lase să trec! Acuma nu era o problemă să ies eu… Nu vedeți că nu-i nimeni lângă bariera lor? Cred că n-o ridică decât de vreo două ori pe zi. Toată lumea trece prin curțile oamenilor. Nu-i o problemă. Dar cu birja și cu calul ce mă făceam? În cârcă nu le puteam duce… Unde mergem, dom administrator general?

— Mai înainte acasă!

— Acasă, să trăiți! Va duc unde vreți dumneavoastră. Numai că la întoarcere vă las pe aici.

— Ți-au rechiziționat birja?

— Și birja și calul și pe mine. Numai că acum pot să mă pupe în…

— Și dacă vin să te caute?

— Cin’ să vină? Am scăpat? Am scăpat! Să știți că pe mine acum puteți conta oricât. Și dacă doamna dumneavoastră vrea, o duc în fiecare zi la piață cu birja. Gratis!

Numai că doamna lui Lazăr făcu niște ochi cât cepele când îi văzu. Tocmai ieșise pe poartă cu o plasă în care avea veșnicul borcan cu compot pe care se pregătea să i-1 trimită cu mari sacrificii bărbatului ei la spital.

— Vrei să te plimbi cu birja? o întrebă Lazăr.

Veta stătea ca tâmpită, fără să poată scoate un cuvânt. Cu birja? Cum cu birja? De când n-a mai fost ea cu birja? De la nunta ei n-a mai fost.

Și Lazăr se uită la ea puțin mai atent. N-o mai văzuse de atâta vreme, nu mai văzuse femeie de atâta vreme în afară de surori și de proasta aia de secretară. Nici nu era încă atât de urâtă Veta… Numai ochii i s-au umflat cam tare.

— Hai sus în birjă, o îndemnă Lazăr. Adică nu! Așteaptă-ne! îi spuse omului de pe capră.

— Poate intrați și dumneavoastră să beți ceva! își reveni femeia.

— Nu vă faceți probleme cu mine, doamnă! Eu l-aștept oricât pe domnul administrator general…

Lazăr se uită cu coada ochiului spre Veta să vadă ce impresie i-a făcut titlul acesta. Dar femeia, ca întotdeauna, se precipită în căutarea de cratițe

— N-am știut că vii. Pentru mine nu am mai gătit mare lucru. Dar îți fierb imediat niște…

— Nu-mi fierbi nimic ! Ascultă! Vreau să vorbesc Ceva cu tine. Ce-ai auzit tu despre toate câte s-au întâmplat în ultima vreme?

Între timp Lazăr se așezase totuși, mai mult din obișnuință, mai mult fără să-și dea seama și, în vreme ce vorbea cu nevastă-sa. mânca în grabă și simțea, chiar si fără să se mai gândească la asta, că degeaba avea bani — și acuma și putere — că mâncarea n-o să-i placă niciodată dacă n-o să aibă o mobilă stil pe care să servească și covoare pe jos și… și „aristocrație”, adică ceea ce înțelegea el prin asta…. tot felul de lucruri la care tânjea și de care nu reușea să se apropie nici măcar îmbogățindu-se.

— Ce-am auzit? Veta era gata să intre în panică. Când s-a mai întâmplat să-i aibă nevoie bărbatul de părerile ei? Și de când îl interesează pe el?

— Ce? Ești proastă? Nu înțelegi ce te întreb?

— Ce să aud? Am auzit că l-au făcut pe Luca șef acolo.

— „L-au făcut”? Cine l-a făcut?

— De unde să știu?

— Și de mine ce-ai auzit?

— Au venit niște femei să mă roage să pun o vorbă bună pe lângă tine pentru bărbații lor. Mi-au spus că ai nu știu ce slujbă acolo. Dar eu nu m-am băgat…

— Le-ai luat banii?

— Ce bani? Eu le-am spus că nu mă bag… Numai nevasta lui Moise mi-a lăsat niște porcării… Zicea că a tăiat porcul și n-am putut s-o refuz. Și a venit și Kellemen ăla…

— Ascultă! Pierd vremea de pomană cu tine. O să vină poate Stein aici. Tot ce-ți va aduce vei pune bine. Și să nu spui la nimeni!

— Ce să aducă?

— Pe dracu’ o să-l aducă! Mă înțelegi? Pe dracu’!

Lazăr începu să se foiască prin cameră. Veta crezu la început că el aflase că a luat totuși câțiva lei de la nevasta unuia, dar pe urmă, simțindu-1 cum o privește, își spuse că Lazăr fusese câteva săptămâni în spital și că nu avusese acolo femei, cu toate că unu’ ca el, după câte se vorbesc în oraș despre spitalele astea…

Îl ghicise într-adevăr, dar bărbatul făcea calcule cât timp mai are să rămână în oraș și până la urmă se răzgândi și după ce trecu vijelie prin toată casa și înșfacă un borcan cu compot, o luă de mână și o târî după el afară.

— Hai să te plimb cu birja!

— Dar nu-s îmbrăcată pentru așa…

— Ascultă: baba mai trăiește?

— N-ai fost pe la ea?

— Da’ de unde să știu dacă mai trăiește?

— Că doar nu era s-o țin moartă în pat…

— La primărie, îi porunci Lazăr birjarului. Luă o mână gravă și se uită să vadă dacă-1 salută trecătorii. Unii îl salutară, alții nu.

— Tu ai o slujbă bună acum? îndrăzni să-l întrebe femeia. Rămâi la spital?

— De ce să rămân? Nu știu. Când n-oi mai rămâne, ’oi veni acasă. Tu să ții minte doar atâta: ce ți-am spus eu.

— Ce?

— Nu ți-am spus să pui bine ce-ți va aduce ți-am spus eu cine?

— Stein?

Lazăr îi făcu un semn spre birjar și femeia tăcu. Doar când îl văzu că se dă jos în fața primăriei. Îl preveni că ar putea s-o pățească.

Dar Lazăr era prea atent să vadă ce impresie va face intrarea sa în sediu. Nu-i spuse nimeni nimic, salută și fu salutat la rândul său. Avea sentimentul că e privit mai mult ca o curiozitate decât ca un șef. Lumea îl privea altfel ca la spital.

Rămasă în birjă, Veta cercetă strada : cineva trecu în fugă și pierdu dintr-o mapă niște bani. Omul se uită o clipă în jur căutându-i, dar probabil că era prea grăbit deoarece nu-și luă timp să se oprească și alergă mai departe. Trecătorii se găsiră brusc într-o situaț ie grea: fiecăruia îi venea peste mână să se aplece și să ridice banii, de vreme ce văzuse atâta lume păgubașul. Dar erau totuși ni ște bani pierduți acolo pe caldarâm și oricât de respectabil te țineai, în suflet ți se petrecea o dramă la gândul că nu-i poți ridica. „Cât timp va trebui să treacă să dispară banii? Că de dispărut dispar repede. Și cine va fi primul care se va apleca?“ se întrebă Veta care, la rândul ei, regreta că nu poate să coboare din birjă pentru a ridica măcar bancnota care căzuse la un metru de roata din față a atelajului. £i, dacă n-ar fi fost nimeni de față… dacă n-ar fi fost nimeni de față ar fi fost dispusă să coboare de zece ori pentru banii aceia… care nici măcar nu erau mulți…

Între timp Lazăr o căută pe Amarilli ș i până la urmă dădu de ea într-o anticameră în care bătea ceva la o mașină de scris, în vreme ce un bărbat pe care nu-l cunoștea aștepta pe un scaun de lângă perete.

— Vreau să-ți vorbesc! îi spuse Lazăr în loc de salut

— Să termin cu dânsul.

— N-am timp!

— Aștept pe coridor!

— Ai înnebunit? îl întrebă Amarilli. Știi cine a fost ăsta?

— Nu mă interesează. Era o mică victorie pe care Lazăr se pricepu s-o savureze.

— De ce ai venit?

— De ce să nu fi venit?

— Când ai intrat în spital te-am înțeles. Acum însă nu te mai pricep. Și nici măcar nu mai știu de ce ai rămas acolo.

— Am o slujbă. Nu știai?

— Știu. Amarilli își aprinse o țigară. Ce vrei de la mine?

— Nimic. Am vrut să te văd. Și am vrut să știu ce se mai vorbește aici despre toate câte s-au întâmplat în ultima vreme.

— Uite ce e: trebuia să vii mai de mult.

— N-am putut ieși.

— Totul nu este decât o poveste de rezistență.

— Ce? nu pricepu Lazăr.

— Toată povestea asta pe care a inițiat-o Luca.

— Am inițiat-o amândoi…

— Zău? Oricum, Luca e șeful. Depinde când se va opri. Acum mai vrea câteva străzi. În curând n-o să mai poată ține în mână tot ce a luat și atunci lucrurile vor începe să-i curgă printre degete.

— Așa se vorbește aici despre noi?

— Nu. Aici se știe că sunteți oameni serioși și că reprezentați o instituție de care trebuie să se țină cont. Dar până când? Amarilli stinse țigara în scrumieră, se sculă și închise ușa interioară a biroului. Aveți mulți dușmani. Dacă Luca se va opri, va trebui să înceapă să dea înapoi. Și atunci se va destinde ca un elastic prea tare încordat.

— Ce dușmani?

— Tu n-ai fost niciodată un prost. Cum poți să crezi că lumea a început așa deodată să vă iubească pentru că trebuie să vă mituiască pentru toate cele?

— Lumea întotdeauna a trebuit să mituiască pentru toate cele.

— Tu știi…

Ascultă! Dacă ai habar despre ceva concret, spune-mi! Dacă nu, să nu mai pierdem vremea! Așteptă o clipă, văzu că ea tace, o luă de mână și-o trase spre el.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.